LOADING

Type to search

Analiza Featured Studiu de caz

Marketing și comunicare în Epoca de Aur a piraților

Irina Tomsa iulie 25, 2019
Share
Jolly Roger traditional - OpenclipartORG

Un Jolly Roger ”generic” – emblemă de breaslă. În viață n-a fost atât de folosit ca în filme. Aici sursa foto.

Între anii 1700 – 1720 a fost Epoca de Aur a pirateriei, care a înflorit mai cu seamă în zona Caraibelor. Pericolele erau mari, dar un căpitan inteligent știa să diminueze expunerea echipajului și să captureze prada fără mari pagube sau eforturi. Ca în zilele noastre, o strategie de business bună și o comunicare eficientă a mesajelor-cheie erau pilonii succesului. Cum a apărut steagul Jolly Roger și ce semnificații trebuia să aibă de fapt, ce tactici de PR aveau pirații și cum le-a fost de folos presa, când a fost bun un ”logo” comun și când au trebuit diferențiate bandele vă voi povesti în cele ce urmează.

Un profesor universitar fascinat de pirați

Peter T. Leeson este profesor de economie și științe juridice la George Mason University, a fost nominalizat printre cei mai buni opt tineri economiști la nivel mondial (și printre cei mai buni 5% economiști ai lumii conform unui alt clasament) și este membru al Societății Regale de Artă din Marea Britanie.

Emblema de pirat cu care m-a întâmpinat Leeson. Cred că și voi veți da nas în nas cu ea dacă dați clic aici.

Emblema de pirat cu care m-a întâmpinat P. T. Leeson. Și voi veți da nas în nas cu ea aici.

Cartea lui, ”The Invisible Hook: The Hidden Economics of Pirates” (Princeton University Press, 2010), a obținut multe premii internaționale. Interesul profesorului nu se rezumă la pirați; a abordat nenumărate alte teme în articolele și cărțile sale. Cu toate astea, când intri pe site-ul peterleeson.com te întâmpină o emblemă de pirat.

Nu am avut acces la carte, dar am citit cu atenție materialul publicat de Leeson pe site-ul său, ”Pirational Choice: The Economics of Infamous Pirate Practices” (sublinierea părții raționale îi aparține autorului). Mi s-a părut o lectură foarte interesantă și vă povestesc ce am aflat. Ca de obicei, nu mă voi abține să adaug propriile mele observații și informații suplimentare din alte surse.

Rezumatul introductiv prezintă subiectul cercetării și anume practicile economice ale piraților, precum și cele două tactici de bază: semnalizarea și construirea reputației. Steagul Jolly Roger era menit să anunțe prezența corsarilor astfel încât victimele să fugă înspăimântate abandonându-și bunurile fără luptă. Pe de altă parte, actele de tortură, nebunia afișată și publicitatea pe care și-o făceau preveneau acțiunile de contracarare, făcându-i și mai temuți.

În termeni mai simpli, strategia piraților a fost de a-și reduce costurile acțiunilor și de a crește rentabilitatea atacurilor protejându-și în același timp integritatea la locul de muncă. Orice manager de bun-simț ar fi adoptat aceeași strategie pentru afacerea și oamenii lui, dar sectorul pirateriei era ca să zicem așa mai nișat, iar productivitatea, investițiile și protecția muncii implicau alți parametri decât celelalte industrii.

Mai bine să previi, decât să…

Navele corsarilor erau bine înarmate, dispuneau de muniție destulă și de forță de muncă experimentată și calificată, dar și navele comerciale aveau ceva armament și oameni dispuși să lupte în caz de pericol. Orice căpitan de pirați întreg la minte era conștient că nu-i bine să se ajungă la luptă aprigă: un camarad rănit – sau și mai rău, mort – era contraproductiv, iar o navă avariată trebuia dusă la reparat, ceea ce implica nu doar costuri, ci și suspendarea activității, plus riscul de a se expune unor atacuri. De exemplu, în timpul unor reparații la carena vasului, echipajul de pirați al lui George Lowther a fost luat prin surprindere și capturat de Walter Moore, căpitanul de pe HMS Eagle.

Nu era în interesul corsarilor nici să provoace pagube corăbiilor pe care le atacau, pentru că dacă erau grav avariate s-ar fi scufundat și prada ar fi ajuns în adâncurile mării. Obiectivul era să le captureze în stare cât mai bună pentru a-și mări flota sau să le vândă. Orice navă era o pradă valoroasă în sine, iar fiecare captură era un atribut de glorie, dovadă a încă unei acțiuni piraterești de succes. Mai mult decât atât: o navă neatinsă de luptă era proba că echipajul a renunțat să se împotrivească în fața reputației feroce a bandei de corsari, ceea ce era exact mesajul pe care voia să-l transmită căpitanul. (Detalierea obiectivului îmi aparține).

Când porneau la acțiune, pirații începeau prin a-i amenința cu moartea pe cei care li s-ar fi împotrivit. Apoi promiteau îndurare neguțătorilor și marinarilor care s-ar fi predat de bunăvoie. Cheia succesului era credibilitatea mesajelor pe tema ”predați-vă sau muriți în chinuri”. Cu cât corsarii erau mai convingători, cu atât reușeau să evite confruntări costisitoare.

Imagine, PR și expunere în presă

Persuasiunea piraților implica în mare măsură imaginea lor atent clădită, cu accent pe torturile și chinurile teribile la care-și supuseseră victimele anterioare. Reputația trebuia să facă totodată credibilă și bunăvoința de a-i lăsa în viață pe cei care nu li s-ar fi împotrivit, căci dacă oamenii ar fi fost convinși că odată deveniți prizonieri vor fi uciși s-ar fi luptat până la ultima suflare. Așadar, strategia de comunicare a corsarilor era să te convingă că e mai convenabil să te predai fără să opui rezistență, pentru că ei vor avea mărinimia să-ți cruțe viața.

Victimele care acceptau să se predea fără luptă nu doar că supraviețuiau și își puteau spune povestea, ci chiar adesea vorbeau sincer despre generozitatea corsarilor. La prima vedere așa ceva n-ar fi fost în sprijinul reputației sângeroase a căpitanilor de pirați, dar de fapt o completa de minune pentru negocierile cu următorii ”clienți”.

Fără să-și dea seama, presa era un ajutor prețios pentru marketingul piraților prin ceea ce am numi astăzi PR neplătit. Atacurile corsarilor care furau nave cu tot cu încărcătură și echipaj, actele de tortură inimaginabile prin care nelegiuiții obțineau detalii despre alte comori, omuciderile spectaculoase, dar și poveștile cu final fericit pentru prizonieri erau ”breaking news” cu mare priză la public. Relatările victimelor care spuneau ce bine fuseseră tratate în captivitate păreau excepții și făceau lumea să vorbească, neștiind că de fapt excepția asta era regula. Publicațiile cu astfel de știri erau foarte citite, iar mesajele-cheie din strategia răufăcătorilor de pe mare ajungeau sub ochii și în conversațiile tuturor.

După mine, prima parte a secolului al XVIII-lea a fost și Epoca de Aur a PR-ului gratuit, cel puțin pentru industria pirateriei. Azi nu mai suntem de mult în epoca de aur a corsarilor, dar pirați tot mai există pe mările lumii. Știați că în 2018 un raport al Centrului de Coordonare Interregională din cadrul Biroului Maritim Internațional a avertizat că atacurile piraților sunt în creștere față de anii precedenți și la un nivel comparativ doar cu 2010, când cu proliferarea corsarilor somalezi? Eu am găsit informația într-un articol de pe theglobepost.com, căutând date actuale pentru a scrie materialul de față. Voi ați auzit ceva de pirați în zilele noastre?

Să ne întoarcem la pirații secolului al XVIII-lea și la oile lor, unele obediente, altele nu.

Jolly Roger a apărut din nevoia identității de breaslă

Pentru strategia piraților orice element înspăimântător era binevenit, dar de ce un steag? De ce unul și același pentru toate bandele? De ce craniul și oasele încrucișate?

În epoca de care vorbim, navele comerciale puteau întâlni în zona Caraibelor două tipuri de forțe ostile: bandele de pirați și Paza de Coastă spaniolă. Oficial, navele din Guarda Costa aveau misiunea să păzească zona costieră a Spaniei de comercianții ilegali, așa-zișii interlopi. În practică, echipajele de pe aceste vase nu ezitau să iasă mai departe în larg să caute nave de marfă ale altor țări ca să le împingă spre țărm și să le confiște bunurile sub pretext că ar fi încălcat legea.

Presupun că nu toate bogățiile astea ajungeau la visteria țării pe proces-verbal, ci mai mult în averile gardienilor navali. Mai mult: am motive să cred că Guardia Costa era deja temută de interlopi, care evitau zona costieră și circulau la multe mile depărtare, însă capturile ilicite ale navigatorilor spanioli de marfă care nu era de fapt ilegală îi ajutau să-și justifice și existența față de orânduire. Dacă nu ai activitate, rămâi fără serviciu, iar acela era un serviciu bănos și plin de satisfacții profesionale. Este interpretarea pe care o dau informațiilor culese de Leeson.

Profesorul consemnează că între finalul Războiului de Succesiune din Spania din 1713 și sfârșitul Epocii de aur a pirateriei de pe la 1920 oficialii coloniilor britanice din Indiile de Vest și America de Nord s-au plâns în mod repetat de ”excesul de zel” cu care Guardia Costa captura vase comerciale englezești încălcând acordul de pace din Tratatul de la Utrecht. Protestele erau tot mai dese și acuzau inclusiv tratamentele inumane la care spaniolii își supuneau prizonierii. Ca urmare, autoritățile spaniole au stabilit că Garda de Coastă nu are voie să-i ucidă pe cei care i se opuseseră dacă echipajul a cerut ulterior îndurare.

În consecință, dacă te aflai pe o corabie atacată de Garda de Coastă aveai tot interesul să te lupți, pentru că știai că dacă totuși nu izbândești și te capturează nu are voie să te măcelărească, pe când dacă te atacau pirații n-aveai altă șansă decât să te predai fără să crâcnești. Navele piraților aveau toate motivele să se diferențieze ca să nu fie întâmpinate cu atacuri bezmetice. Era nevoie de un steag diferit de pavilioanele naționale și mai ales de cel spaniol. În mod ironic, rolul steagului negru cu craniu și oase nu era să anunțe moartea iminentă, ci să promită îndurare pentru a obține prada fără efort și cu costuri cât mai mici.

Când căpitanul William Wyer și-a întrebat echipajul dacă ar apăra nava cu orice preț i s-a răspuns că depinde. Dacă ar ataca-o spaniolii, ar lupta cât ar mai avea sânge-n vine, dar dacă ar ataca-o pirații s-ar preda fără luptă. Ceea ce s-a și întâmplat când oamenii lui Wyer s-au întâlnit cu banda celebrului Blackbeard.

Jolly Roger: un logo confiscat fără luptă

În epocă foarte mulți oameni mureau pe mare, iar decesul unul membru al echipajului era marcat în jurnalul de bord printr-un desen cu un craniu și două oase. Un simbol binecunoscut, numai bun de preluat ca atare de pirați. Un fel de logo, confiscat tot fără luptă.

Prima atestare a lui Jolly Roger menționează prezența pavilionului la catargul navei lui Emanuel Wynne în 1700, când un martor l-a descris ca un steag negru cu un cap de mort și niște oase încrucișate desenate cu alb.

Dându-și seama de valoarea unei bucăți de cârpă care să le asigure o pradă frumoasă fără împotrivire, mulți căpitani ai Gărzii de Coastă și-au luat obiceiul de a înlocui steagul Spaniei cu un Jolly Roger de câte ori puneau ochii pe o navă mai slab înarmată. Mulți au fost judecați și executați pentru aceste fapte, însă spaniolii n-au renunțat la tactica steagului negru și au decis că e mai convenabil să-și ucidă prizonierii ca să nu existe martori.

În pofida confuziei, steagul a funcționat remarcabil de bine pentru tagma corsarilor. Până la urmă s-a văzut că ”adevărații pirați” au suflet bun și-și lasă victimele în viață, în timp ce ”falșii” ucid tot ce prind, dar riscă mai mult să fie prinși și spânzurați. Nu știai peste cine dai, dar puteai spera la îndurare, așa că tot mai multe corăbii se predau fără luptă, iar pirații aveau spor.

Competența în piraterie

Pe măsură ce-și construiau epoca de aur, pirații au început să simtă nevoia diferențierii între bande. Nu toți erau la fel de puternici și temuți, iar orice semn de slăbiciune al unui căpitan putea afecta eficiența lui Jolly Roger și pune în pericol toată breasla.

Profesorul Leeson amintește de ”piratul gentleman” Stede Bonnet, care a intrat în breaslă deși habar n-avea de piraterie. Bietul căpitan și-a cumpărat din banii proprii o navă după ce pe-a lui o furaseră niște pirați de meserie și obișnuia să plătească salarii echipajului în loc să dea doar cotă parte din pradă, așa cum se cuvenea ca să-ți mobilizezi oamenii la acțiune. Oameni care până la urmă l-au părăsit și s-au alăturat corsarilor lui Blackbeard, lângă care a stat ca oaspete și Bonnet câtva timp.

Steagul de pirat al lui Stede Bonnet

Steagul lui Stede Bonnet. Aici sursa imagnii.

Pavilionul (atribuit de unii) ineficientului Bonnet includea și o inimă, fără legătură cu faptul că micul nobil din Barbados s-a apucat de piraterie din cauza problemelor cu nevasta. Inima și pumnalul puse în balanță față de osul de pe steag voiau să arate alegerea între viață și moarte pe care trebuiau să o facă cei ce-l întâlneau. Ca să-i facem dreptate – fiindcă Leeson îl înfățișează ca pe un tolomac – trebuie să adaug că omul a avut totuși o istorie plină de peripeții, s-a luptat un pic, a fost prins, a evadat și a murit prin execuție publică, deci n-a fost tocmai un antierou sau vreun molâu. Ca fapt divers, soarta a făcut ca nevastă-sa să moară la un an după ce Bonnet a ales să schimbe căsnicia cu pirateria, însă nu cred că de dorul sau de grija lui. Mă gândesc că viața lui Stede ar fi fost mai lungă și mai fericită dacă ar mai fi răbdat un an acasă.

Pirații mărunți și ineficienți nu aveau carieră lungă. Fie erau înfrânți de cei pe care-i atacau, fie prinși de autorități, fie abandonați sau chiar prădați de propriile echipaje, fie se raliau de bună-voie unora mai destoinici, așa că până la urmă s-a creat un fel de selecție naturală care-i avantaja pe căpitanii cu abilități organizatorice și mesaje-cheie convingătoare.

Steagul lui Bartholomew Roberts

Steagul lui Bartholomew Roberts. Aici sursa imaginii.

Unul dintre cei mai îndrăzneți a fost Bart Roberts, al cărui steag îi proclama ura împotriva guvernatorilor Barbadosului și Martinicii care îndrăzniseră să trimită oști să-l aresteze. Sub cele două capete de mort pe care calcă piratul scrie ABH – A Barbadian’s Head și AMH – A Martinican’s Head.

Less is more și în steagurile piraților

Steagul căpitanului Christopher Moody

Steagul căpitanului Christopher Moody. Aici sursa imaginii. În stânga e o clepsidră cu aripile negre ale morții, în caz că nu e clar.

În general, pavilioanele piraterești vehiculează o serie redusă de simboluri: craniul și oasele care evident anunță moartea, clepsidra care-ți zice că ți-a trecut timpul (uneori are aripi negre – nu, nu sunt mustăți!), Moartea (reprezentată ca un schelet sau om cu craniu în loc de cap), brațul înarmat, diverse arme albe, pirați identificați prin elemente de costum și inima care înseamnă viață și e mai mereu amenințată sau chiar străpunsă de o suliță ori vreun pumnal.

Steagul atribuit lui Blackbeard

Steagul atribuit celebrului Blackbeard înfățișează Moartea cu o clepsidră într-o mână și în cealaltă o suliță cu care-ți ia viața (inima) până la ultima picătură. Ca și la ilustrațiile anterioare, avem de-a face cu grafică pe computer de aici. Îndrăznesc să cred că pavilionul era mai convingător, pe măsura legendelor cu Barbă-Neagră.

Steagul atribuit lui Jacquotte Delahaye o înfățișează pe piratereasă dansând cu Moartea, iar inima din centrul imaginii vrea să spună că cucoana renăscuse din morți. De fapt se prefăcuse moartă, dar detaliul nu prea are relevanță fiindcă nu există dovezi că a trăit și e posibil să fie doar o eroină de ficțiune.

Steagul potențialei piraterițe Jacquotte Delahaye

Steagul atribuit potențialei piraterițe Jacquotte Delahaye. Aici sursa.

Imaginile din acest material au fost culese de pe Wikimedia Commons și sunt reprezentări grafice computerizate după desene din cărți, iar diverșii lor autori au fost care prea zeloși, care cam stângaci. Le-am folosit pentru că au o claritate mai mare decât desenele, care oricum purtau și ele amprentele autorilor și în plus au o rezoluție mai bună. Singura fotografie la rezoluție decentă cu un steag de pirați adevărat (despre care vă voi povesti mai jos) a apărut – slavă Domnului! – acum trei zile pe Pinterest și am putut-o obține, altfel n-ați fi putut vedea mare lucru. E un Jolly Roger foarte expresiv: mie mi se pare deopotrivă înfricoșător și simpatic.

Pavilion roșu sângeriu: moarte fără discuție

Unii pirați – destul de puțini, din datele obținute – aveau o strategie diferită și arborau un pavilion pe fundal roșu, care spre deosebire de cel negru anunța o vărsare de sânge iminentă, fără tratative.

Henry Every (sau Avery) avea steag și pe negru și pe roșu

Henry Every (sau Avery – după unii autori) se pare că avea steaguri și pe negru și pe roșu. Informația îmi amintește de un banc cu polițisul care-și pune seara pe noptieră un pahar cu apă și altul gol, că poate vrea apă sau poate nu. Cam la fel și cu pofta de sânge a marelui pirat. Surse imagini aici și aici.

Analizând alte surse decât materialul lui Leeson, cred că de regulă aceștia erau fie atât de certați cu legea încât orânduirea pusese sume mari pe capul lor, fie intraseră în conflict cu alte bande teribile și ca atare ucideau pe oricine i-ar fi putut deconspira.

În 2011 un astfel de steag a fost expus la Muzeul Național al Marinei Regale din Portsmouth. Acest Jolly Roger pe fundal sângeriu fusese capturat în timpul bătăliei din zona coastei Africii de Nord în 1780 de locotenentul Richard Curry, devenit apoi amiral.

Steagul roșu de pirat capturat de Richard Curry

Steagul roșu de pirat capturat de Richard Curry. Sursa foto aici. Mare noroc că fotografia la rezoluție mare a apărut acum trei zile. Vedeți butoniera?

Actualul proprietar, Pamela Curry, descendenta bravului personaj, a împrumutat expoziției steagul după ce în 2007 îl dăduse spre restaurare specialiștilor în textile de la Universitatea de Artă din Winchester, care au descoperit pe el praf de pușcă și câteva găuri cu marginile ferfenițite, semn că trecuse prin multe bătălii. Restaurările au arătat că materialul fusese decupat dintr-o piesă de vestimentație, fiindcă are o butonieră de nasture undeva, iar marginile stindardului nu sunt rectangulare. Potrivit BBC, specialiștii au consolidat pânza și i-au neutralizat pH-ul prea acid pentru conservare, însă i-au păstrat praful de pușcă ce făcea parte din istoria obiectului. Nu se știe cărui căpitan de pirați i-a aparținut steagul la origini.

Sper că v-am captivat atenția cu acest articol. Fără luptă, nu-i așa?

Tags:

You Might also Like

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *