LOADING

Type to search

Interviu

Scrisul de mână este un demers artistic, nu trebuie democratizat

Sign Romania octombrie 18, 2018
Share

Anca Ciuciulin

 „Respectul meu pentru cuvântul scris de alții este rescrierea lui pe veșminte; așa am înțeles eu să dau caligrafiei rost, prin haine cuvântate, unice și inimitabile,” spune Anca Ciuciulin, redactorul-șef al revistei Nunta, jurnalist de călătorii și Communication Advisor pentru Tourism Authority of Thailand și omul din spatele Grafemeride – un proiect personal, la granița dintre artă și manufactură, în care caligrafia se întâlnește cu materialul textil.

Care este povestea numelui pe care l-ați ales?

Grafemeride, brandul „hainelor cuvântate”, este un cuvânt inventat, compus ad hoc. Asocierea între grafem – cea mai mică unitate semantică a unei limbi scrise (spre deosebire de fonem, ce se referă la limba vorbită) – şi termenul efemer induce tocmai ideea aceasta: pânza nu are durabilitatea istorică a pergamentului sau a lemnului sau pietrei, dar cuvântul scris pe ea intră într-un raport emoțional și energetic cu tine, ca purtător și nu doar ca privitor. Litera te îmbrăţişează, literatura trăieşte odată cu tine prin binomul „text plus textil”.

Care a fost drumul de la idee până la proiectul existent acum?

Declicul decisiv a fost când am conștientizat forța colosală a mesajului mut, dar exprimat în scris. În Grafemeride e și un strop din moștenirea maternă. Filolog și doctor în sociolingvistică, mama m-a făcut să înțeleg că semiologia și antropologia pot constitui un cod al unui neam, mai mult decât al unui popor; primele lucrări semnate Grafemeride au fost cămăși tradiționale românești.

Revenind la traseul proiectului: orice suport fizic, oricât de fragil, odată inscripționat cu semne și cuvinte scrise de mână preia mesajul acestora și îl transmite utilizatorului. Cumva, raportul dintre om și haina lui „cuvântată” sau interiorul casei sale devine și mai intim – precum lucrau codurile de comunicare: ornamentele cusute pe costumul popular tradițional erau un limbaj, un vocabular descifrat de comunitatea respectivă. Semantism la purtător.

Am extins apoi ideea scrierii de mână pe obiecte decorative, mobilier, pereți… Aș zice că era și predictibil pentru un designer provenit din arhitect.

Scriu doar cu negru și cu predilecție pe suport alb, pe mine nu prea mă intimidează suprafețele imaculate – uite, ca jurnalist, nu sufăr de „writer’s block” – și simt că orice câmp gol e o provocare la dialog între tuș și pensulă, între peniță și literă. Adrenalina e prietena mea, lucrez extrem de eficient sub stres.

Tot o provocare este să decid ce și cum anume să scriu pe suprafața alocată; nu cred că se poate scrie orice pe orice. Referindu-mă la haine: pe o bluză romantică, din satin ivoire și volane din dantelă, nu poți caligrafia colinde de Crăciun, așa cum pe un kimono nu poți scrie Toma Alimoș sau, pe o ie din cânepă, nu are ce căuta un sonet de Shakespeare. Așa cum un suport textil rustic cere tușe energice, iar o suprafață satinată presupune un tip de literă elaborat și vibrant, cu volute și „complicități grafice”. Un citat în limba latină impune litere drepte, carteziene, în schimb un poem cavaleresc medieval presupune cursivitatea literelor zburdalnic-romantice.

Cum sunt imprimate obiectele vestimentare pe care le creați? (broderie, serigrafie, tipar digital, alte tehnici?) Cine realizează aceste imprimări?

Un desen minuțios, un text caligrafic extrem de elaborat sigur că se pretează reproducerii industrializate, dar în clipa aia începe să-și dilueze mesajul, esența. Chiar și o imperfecțiune artizanală, ce dă farmec și individualitate unui obiect manufacturat, prin repetitivitate mecanică devine „normată”, adică aproape anonimă. 

Așadar, nu sunt foarte numeroase piesele imprimate – caut să păstrez cât mai mult valoarea de unicat sau serie foarte scurtă – și apelez întotdeauna la echipa firmei AZERO pentru procedeul DTG (Direct to Garment printing); au o imprimantă Epson performantă.

Produsele sunt disponibile numai pe magazinul online sau pot fi găsite și în alte magazine? Dacă da, unde?

Acum, piesele Grafemeride nu sunt expuse în vreun magazin; pe site este doar o galerie a lucrărilor din portofoliu. Profilul de pe facebook este momentan calea aleasă de clienți, de acolo pornesc în a lansa o comandă de caligrafie pe pânză sau panouri decorative.

Fiecare piesă este unicat. Cum se naște un astfel de produs?

Scrierea pe haine nu este doar o înșiruire decorativă de cuvinte în loc de broderii… Poate dura o zi, trei zile sau trei săptămâni – fie că e o piesă pentru o expoziție, pentru colecția proprie sau pentru Molecule F Concept Store, unicul brand cu care am colaborat. Mi s-a întâmplat să-mi vină ideea să completez o piesă chiar în magazin; expunerea pe umeraș, în altă lumină decât cea din atelier, mi-a arătat o altă latură a lucrării. De aia zic că este un demers extrem de personal și subiectiv, scrierea asta…

Procesul începe cu conceperea suportului, a hainei în sine; desenez și, în momentul ăla, cam știu pe unde, pe ce zone voi scrie. Apoi, aleg materialul și dau spre realizare obiectul (colaborez cu două ateliere și croitorese); uneori scriu înainte de asamblare, pe piese separate, alteori abia după ce volumetria piesei este finalizată.

Materialele sunt fibre naturale – nu am preferințe, iubesc deopotrivă inul, bumbacul și mătasea. Rezervele mele nu sunt în legătură cu compoziția chimică a materialului, ci cu tipul de țesere: una este să scrii pe satin de mătase sau pe poplin de bumbac, alta pe materiale creponate, fie ele și fin fibre naturale. Sunt detalii pe care puțină lume le cunoaște, care vor pieri odată cu croitoria pe comandă. Și nu pentru că e prohibitivă, ci pentru că dispar meșteșugarii școliți, rămân doar artizani autodidacți. Pentru care am toată admirația, dar și un pic de pesimism legat de viitorul artei lor.

Care credeți că este rolul caligrafiei în ziua de azi? Credeți că vor mai exista practicieni ai caligrafiei peste 50 de ani? 

Grafemeride

Caligrafia e o artă de sine stătătoare. Scrisul de mână are mai degrabă importanță pentru caligraful însuși. Desigur că privitorul admiră, se bucură și, în cazul Grafemeridelor, chiar poartă caligrafia aia sau o expune în locuință… Dar actul scrierii frumoase, indiferent de suport, este disciplinare, temperare, este meditație, este cale personală spre maturizare, împlinită prin satisfacție estetică. Vor exista caligrafi așa cum vor exista compozitori și balerini, pictori de icoane și chirurgi, dascăli și exploratori. Caligrafia viitorului rămâne o bucurie personală cu efecte sociale și publice.

În trecut caligrafia avea dedicată o oră separată în ciclul de învățământ primar. Credeți că este o greșeală renunțarea la acest model? Cum poate influența caligrafia procesul educațional?

Din câte știu, este acum o disciplină școalară opțională. Unii se vor entuziasma la o astfel de reverență față de o artă desuetă, alții pur și simplu o vor ignora, alții vor scrie de mână doar pentru că este un gest rafinat să scoți un stilou statement și să semnezi cu el… Nu știu dacă este o greșeală renunțarea – până la urmă, este un aspect vocațional.

Uite, eu am și amintiri, și penițe rămase de la bunicii mei (preot, profesor, contabilă, toți scriau cu toc și peniță). Poate de acolo și nostalgia gestului, grația scribului… Faţă de scrisul cu stiloul, care e continuu şi în care eşti preocupat de ceea ce scrii, nu de cum arată scrisul, faptul că trebuie să înmoi peniţa în tuș, s-o ştergi apoi pe buza călimării, să scrii un cuvânt, două, cinci, şase, să te temi că nu cumva să se termine cerneala la mijlocul cuvântului, are o altă încărcătură. Îți temperează ritmul mâinii și al minții. Te domolește pe dinăuntru, dar simultan te face mai vigilent, mai prezent, mai responsabil.

Și nu, nu cred că touchscreenul este în competiție cu stiloul. Nici nu trebuie. Nu există mecanism – sau nu îl dețin eu – pentru a demonstra către millennials și cohorta demografică ce le succede utilitatea peniței. Caligrafia este și va rămâne o iubire accesibilă doar unora – chiar și din iGeneration – dar aceia o vor devora cu patimă. Scrisul de mână este un demers artistic, nu trebuie democratizat. Apoi, scrisul frumos este un dat, o calitate – de ce să fie frustrați și intimidați copii cei ce au, nativ, un scris greu lizibil, ca de doctor?!

Există interese din partea noilor generații de designeri, artiști, graficieni pentru caligrafie? Dacă da, cum poate fi acesta canalizat către proiecte care să aducă vizibilitate acestei arte?

Nu știu să răspund la această întrebare; așa cum nu mă consider caligraf (nu aș putea da lecții), ci doar un om cu simț estetic exprimat prin litere. Așa cum grafitti s-a impus ca demers artistic, poate și caligrafia să fie inclusă în proiecte complexe. Personal, aș fi bucuroasă să mi se comande tapet sau draperie sau covoare sau chiar rochie de mireasă caligrafiate.

Ce au în comun clienții grafemeridelor? Ce îi îndreaptă spre produsele dvs?

Oamenii au avut întotdeauna apetență pentru unicat. Cred că clienții mei s-au îndrăgostit de ideea inițială, că scrisul de mână preia mesajul subtil al cuvântului și îl retransmite purtătorului.

Nu cred că aș putea „creiona” – ca să rămân în lexicul adecvat inteviului – un profil al clientului. Mai ales că mi se solicită piese drept cadouri pentru altcineva, de care nu am habar cine e și ce-i place. E o mare provocare este să găsesc și tipul de literă, și amplasarea textului în funcție de ce (nu) știu despre destinatar. Încerc să aflu pe căi conspirative ce preferințe are, ce hobbyuri, ce citește, unde a călătorit. De aici, satisfacția enormă că pot contribui la bucuria unui om, creând un cadou personalizat.

Nu există un anumit font ce mi se poate comanda, căci fiecare material presupune un alt tip de scriere; litera e impusă nu doar de textură, ci și de volumetrie, de celelalte detalii ale hainei sau obiectului, de destinatar. Desigur, sugerez și explic clientului că un anumit text este potențat de majuscule sau de amplasarea lui, că trebuie lăsată o mare libertate acestei coregrafii a mâinii. Câtă vreme suprafața e cât de cât plană, scriu cu același entuziasm pe voal sau satin, pe carton, asfalt, sticlă, lemn, pietre de râu…

Care este dimensiunea financiară a acestui proiect? Este o activitate rentabilă sau este alimentată de pasiunea și implicarea dvs?

Grafemeride este un brand dar, poate paradoxal, nu și o afacere. Pentru că a apărut ca activitate paralelă, suplimentară față de profilul meu profesional (sunt redactorul-șef al revistei Nunta, jurnalist de călătorii și Communication Advisor pentru Tourism Authority of Thailand) nu a fost manageriat precum o activitate cu potențial financiar și rentabilitate. Și, deși uneori visez la extinderea brandului, mă repliez la gândul birocrației ce vine la pachet și mă bucur să rămân la dimensiunea sa artizanală.

(Autor: Radu Mihai)

Tags:

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *